Amintiri din garsonieră

Am decis, pentru mine, va fi mereu mai frumos să locuiesc la casă.

Chiar dacă hotărâsem la un moment dat să mă întorc, o intorsătură nefericită, m-a determinat să revin la casa părintească din Peștișul Mare, mai repede decât plănuiam, după aproximativ șase ani de locuit la bloc, dar sincer, nu m-aș mai întoarce niciodată.

Primul șoc pe care l-am avut în prima locație unde locuiam cu viitoarea mea soție, o garsonieră în cartierul Dorobanți din Deva, a venit, la nici o lună de când ne-am mutat, de ziua mea, când am avut niște prieteni în vizită, să sărbătorim și noi ca toată lumea. A venit lumea, am povestit, ne-am dansat, am băut și la un moment dat, după mai multe pahare, am început să facem karaoke. Nu ne lipsea vocea muzicală, nici buna dispoziție, terminaserăm cu solo-uri-le și am trecut la duete, când din senin, auzim bătai în ușă. Curios, merg să văd, crezând că au mai venit prieteni la distracție, nu era mai mult de 22.30, dar surpriză, era vecina de alături, cu o privire care mă străpungea de-a dreptul. “Nu te supăra, dar cam faceți gălăgie, te rog să dai muzica mai încet”.Nu știu dacă a observat pe mimica feței mele cum am trecut de la bună dispoziție, la supărare, cert este că în momentul respectiv mi-a picat fața, cu zgomot. Mi-am cerut scuze, printre dinți, am închis ușa și m-am întors la oaspeți, care auziseră și ei conversația.

“No ce facem?” a fost întrebarea, la care tot eu am răspuns, după ce am cugetat la o țigară și un pahar, pe balcon. “Hai să continuăm” zic eu, numai că mai încet. Zis și făcut, am reluat recitalurile, mai încet la început, dar cum muzica nu se auzea foarte bine și pe măsura ce paharele se goleau, am crescut inevitabil volumul, atât la muzică, cât și la voci. Pe la 23.15, bătăi în ușă, de data aceasta mai apăsate, de parcă băteau mascații cu berbecul. În secunda doi era liniște, mai ceva ca la un priveghi, nimeni nu mai mișca un deget.

Îmi iau inima în dinți și merg la ușă, mă așteptam să văd poliția, după bătăi, dar nu, era un bărbat și încă unul cât ușa. Mi s-au inmuiat instant picioarele, nu neapărat din cauza faptului că era masiv, ci mai mult din cauza privirii care mă făcea franjuri și să implodez în același timp. “Auzi?! A fost soția mea mai devreme, te-a rugat să faceți liniște, noi suntem pensionari și vrem să ne odihnim. Nu vreau să chem poliția, dar data viitoare nu mai vin eu la ușă!”

Și uite așa s-a terminat primul și ultimul meu chef ținut seara în apartament. Aveam, ulterior, să aflu că cei doi vecini au lucrat amândoi la Penitenciarul Bârcea Mare, de aici si explicația privirilor ce mi le-au tras.Am aflat și că aveau copilul în poliție la Deva, deci o puneam dacă mai continuam 🙂 . Cu toate că acesta a fost primul meu contact cu ei, ne-am înțeles bine după aceea.

Eu cu șocul tot am rămas și nici acum nu îmi prea plac chefurile de apartament, nu mă pot distra la maxim, prefer să petrec în alte locații, probabil, de vină sunt și anii petrecuți la casă, unde dacă trăgeai un chef, veneau vecinii nu să îți ceară să dai muzica mai încet, ci să te certe că nu i-ai chemat.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *